Primul meu zbor cu parapanta
Veau sa va impartasesc cum am inceput eu acest sport in contextul unei tari in care parapantismul isi are poate cea mai mare greutate, Germania (unde locuiesc si muncesc de vreo 3 ani, prin programul “greencard”).
De zburat imi propusesem de mult, de cand eram in armata (apropo, sunt si eu locotenent, dar in rezerva 
numai ca nu am avut nici pornirea necesara si poate nici n-am cunoscut oamenii potriviti la momentul potrivit. Poate insa ca a fost mai bine asa…
Scoala am gasit-o pe internet, are sedii si in Germania si in Austria, mi-am zis ca e o alegere buna pentru ca voi descoperi locuri de zbor si aici si acolo.
Parerea mea e ca metodele lor sunt bune. Mai bine de vreo 2 luni am tot batut weekend-urile drumul pana la terenurile de antrenament, in care rastimp nu m-am ridicat deloc mai mult de 10, 15 metri de la sol (primele doua zile am facut numai starturi de pe loc drept!). O saptamana in Austria a pus capat primei faze a pregatirii de pilot (ceea ce se cheama Grundausbildung, adica pregatirea de baza - dimineata antrenamente si dupa-amiaza teorie) si mi-a adus si mie bucuria primului zbor la inaltime.
Actualmente tocmai am terminat cursurile teoretice necesare obtinerii Flugschein-ului (carnetul de zbor), urmeaza sa mai efectuez 40 de zboruri la inaltime (din care cel putin 15 in termica, cu diferenta de nivel 500-800 m) si gata! obtin permisul.
Am pus atunci, la primul zbor, pe hartie, niste randuri pe care vrea sa vi le fac cunoscute.
“Nu pot sa dorm. Si nu-mi dau seama de ce: sa fie sforaitul in la major al lui dragos (acompaniat din cand in cand la vioara a doua de fratele meu) sau sa fie faptul ca MAINE ZBOOOOOR!!!! Mi se-ntampla des sa nu pot dormi in Frankfurt, cand a doua zi stiu ca am antrenament si nu mai am rabdare… Aerul rece al noptii alpine ma infioara din cand in cand, umfland usor perdeaua geamului deschis, iar in mintea mea regasesc un singur gand: maine ii voi fi stapan, ii voi porunci aerului cum sa alunece pe langa mine, ii voi porunci cum sa ma poarte pe curentii lui pana la aterizare, ii voi porunci…
Adorm. In vis parca inca mai conduc masina, drumul de 5 ore din Frankfurt pana in Austria si-a pus amprenta, inca schimb vitezele, inca accelerez pana la 200 la ora, inca depasesc o gramada de masini, si nici una nu ma depaseste pe mine.
Suna telefonul setat cu o seara inainte sa ne trezeasca. Realizez ca am dormit putin, sper ca acest lucru sa nu afecteze abilitatile mele de “pilot innascut”, iar azi voi avea parte de zboruri excelente.
Dupa igiena de dimineata, coboram in “sala de mese”, improvizata intr-o sufragerie spatioasa, cu geamuri mari, prin care Alpii imi arata semeti crestele, infiorandu-ma. Micul dejun e consistent, macar o sa am energie in caz ca va fi cazul sa ma “intrebuintez”. Plecam spre scoala de zbor.
Suntem primii, dupa mine vin instructorii care deschid scoala. Asteptam pana cand vin si ceilalti elevi, in viteza mare ni se repartizeaza echipament pe masura. Voi zbura cu un UP Boogie, o parapanta de incepatori, arata foarte bine. Plecam toti cu masinile spre terenul de aterizare unde ni se dau instructiunile necesare: Acolo sus facem rotirile de coborare, aici jos apreciem cand sa ne inscriem la aterizare, totdeauna tinem cont de vant, trebuie sa aterizam cu vant din fata.
Taxiul a sosit, punem toate aripile in remorca si urcam in minibus. Drumul pana la telescaun e destul de lung, si inca recapitulez mental ce am invatat pana acum. Odata ajunsi, cumparam bilete (pretul mare ma cam ustura la buzunar, dar ce nu fac eu pentru sportul asta…). Ocup un scaun, doar eu cu parapanta, si ma astept sa ajung cat mai curand sus. Daca mi s-a parut ca am urcat mult cu taxiul, atunci drumul cu telescaunul dureaza o vesnicie, desi nu ma abtin sa inchid ochii si sa ascult greierii sau lacustele acelea, care faceau o harmalaie teribila (in orice caz mult mai placuta decat corul de sforaituri de care am avut parte azi noapte) si sa savurez alte zgomote ale naturii. Totusi deschid ochii, sa nu adorm (slaba sansa, la ce puls aveam) si intorc capul spre vale.
De vis. Privelistea ma infioara, Alpii mi se arata din ce in ce mai mult, pe masura ce urc, in toata maretia lor, creste si varfuri superbe incep incet incet sa apara in spate, locul de aterizare de jos devine din ce in ce mai mic si mai nesemnificativ… De la statia de telescaun mai urcam vreo doua sute de metri (asta cu echipamentul in spate) si ajung gafaind (trebuie sa mai fac ceva sport, conditia mea fizica lasa de dorit) la locul de decolare. In timp ce astept sa-mi vina randul privesc cum primii piloti decoleaza, imi zic ca e simplu si-mi stapanesc pe cat posibil emotiile care incep sa se amplifice. Momentul soseste, imi desfasor parapanta pe iarba, imi imbrac seleta, introduc capetele suspantelor in carabine.
André e un instructor bun. Stie ca e primul meu zbor la inaltime si imi face curaj. “Vei vedea, e simplu, asculti in radio instructiunile noastre”. Imi verifica de 2-3 ori echipamentul, totul e in regula, Astept sa decoleze pilotii din fata mea. Aproape ca-mi simt inima batand sa-mi sara din piept, astept cu nerabdare comanda “Start Frei!” (startul liber).. care vine…
Imi iau avant, ridic parapanta in aer, decolez! De nedescris ce simt acum; Sentimentele imi inunda creierul, aud ca un ecou instructiunile rostite calm, inspirand incredere, si pe care le execut automat; virez stanga, dreapta, ma inscriu pe traiectoria corecta. 50 de metri diferenta de nivel. Tin parapanta franata, incerc sa inaintez cat mai incet, de parca nu vreau sa dau drumul acestei minuni. 150 de metri. Arunc ochii in stanga si in dreapta, satucele acelea mi se par de jucarie, parca ma uit pe o macheta in miniatura. Sunt singur, aici sus, legat cu niste suspante de un “obiect” construit dintr-un material ca de fas, si desi parapanta imi pare atat de fragila, ma simt atat de puternic…
Diferenta de nivel creste ametitor. Ajung practic deasupra platoului, la 5, 6 sute de metri inaltime si de aici vad in toata splendoarea ei valea Lech-ului (un raulet de munte, cu apa de cristal si rece gheata); vad pe rand satele mici (nu mai mult de 2, 3 sute de localnici fiecare) insiruite pe drum ca o salba; drumul serpuind pe care furnici mici se deplaseaza; Alpii ce stau parca de straja, aparand eroic valea asta calda, avand ei grija sa nu i se intample cumva ceva; soarele care incepe sa inunde valea, facand umbra sa dispara din ce in ce mai mult, ridicand in aer un abur abia perceptibil, pe care-l simt si eu aici, sus, incalzindu-mi fata.
In radio il aud pe Radco, instructorul de aterizare, care zice ca-mi face cu mana, desi eu nu vad decat un punct portocaliu contrastand cu verdele ierbii. Si Radco e un instructor, bun, vocea calma si modul in care imi lauda zborul efectuat pana acum imi inspira incredere, facand frica sau nesiguranta sa dispara, si sa faca loc mai departe sentimentelor “pozitive”. Imi vine sa chiui, aproape ca o fac, insa glasul meu gatuit de emotie nu ma asculta; ce mai conteaza, aproape in tot creierul meu e un chiuit continuu, savurez cu intensitate fiecare secunda in aer; incerc sa-mi explic un tremur foarte slab al mainilor agatate de comenzi: sa fie totusi vantul care bate destul de puternic aici sus? sau emotia? sau amandoua? Ma controlez si ascult atent instructiunile de aterizare.
Deasupra terenului de aterizare trebuie sa fac o spirala, sa incep descinderea. Acest lucru imi permite sa vad cu incetinitorul, roata imprejur, tot peisajul, si sa savurez ultimele clipe de zbor. Sunt la vreo
50-100 de metri de pamant, ma inscriu in zbor paralel cu traiectoria de aterizare, un viraj la stanga, inca unul, am vantul din fata, totul e ok, trag incet de comenzi.
Punct. Aterizare reusita, Radco ma felicita, comenteaza zborul meu, abia ca-l aud, ca intr-un ecou de departe, sunt inca sub impresia zborului. Ba chiar dureaza vreo 5 minute sa-mi revin din vis, sa ma ancorez in realitate, sa incep sa disting voci, sa aud din nou zgomotul de fond al masinilor de pe strada, sa reactionez la intrebarile lui Dragos sau Paul…
Un prim zbor care a durat vreo 10-15 minute, care insa pentru mine a trecut prea repede. Si nu simt acum decat un singur lucru: vreau din nou! Imi impachetez parapanta si astept nerabdator taxiul, sa ma duca iar la telescaun.”
Primul meu zbor cu parapanta de Adi Ghinet (adig33@yahoo.com)
Impresiile primului zbor cu parapanta, Austria
Articol preluat de pe www.aviatia.ro.
Organizatia XC Challenge din Caraibe care va avea loc in Republica Dominicana in februarie 17-24 va premia toti pilotii care se vor inscrie inainte de 15 noiembrie in competitie cu un tricou inscriptionat “Parapente en el Caribe” . Iar pilotii care se vor inscrie din timp in competitie vor participa la o tragere la sorti pentru inscrieri gratuite a competitiei din 2009 Ozone Caribbean XC Challenge.
